Monthly Archives: January 2012

Hrana pentru suflet… Emeric Imre

Standard

Am fost din nou privilegiata…

Va spuneam de ceva timp ca singurul lucru fara de care cu siguranta nu pot trai este… muzica. Ma trezesc cu ea in fiecare dimineata si adorm cu ea in fiecare seara… imi sustine starile de fericire si ma binedispune daca sunt trista… Si… din cand in cand se mai intampla “minuni”, asemeni celei de aseara care intradevar imi umplu sufletul de bucurie si imi “incarca bateriile”. Am avut deosebita placere de a-l asculta din nou pe Emeric Imre, cel care se intrece pe sine de fiecare data si pe care, daca vreodata aveti ocazia sa-l ascultati, va rog sa n-o ratati. Un spectacol de exceptie… As putea sa-l ascult pe acest minunat om 3 zile si 3 nopti… (mare compliment asta… hobby-ul meu preferat fiind somnul 🙂 )

M-am intors din nou cu drag in Pub-ul Imperium din Sibiu… muzica buna buna acolo 🙂 si o atmosfera cat se poate de calda… Se anunta deja super recitaluri pe acolo si… trag sfori sa ajung la cat mai multe dintre ele 😀

Si pentru ca au fost si alti “invitati la chitara” va las acum cu melodia pe care am fredonat-o astazi toata ziua si cu cea care ramane “number one-ul” meu 

Blogmeet

Standard

Mda… acum ca sunt blogger, sau cel putin asa considera unii 🙂 (carora le multumesc, apropo), am participat la primul blogmeet din… viata mea. Intersanta experienta, trebuie sa recunosc. Mai am fooooarte multe de invatat, dar inceputul e bun, zic eu. Abia astept sesiunile de wordpress… sunt convinsa ca sunt o gramada de chestii pe aici de a caror existenta nici nu stiu 🙂 Deocamdata le multumesc mult ‘colegilor’ care m-au primit in grupul lor si care ma ajuta mereu cu cate ceva pe aici. In continuare… sper sa reusesc sa pun si un filmulet realizat de Mircea Hodarnau 🙂

Scrisoare către părinți…

Standard

Am tot evitat voit de ceva timp să scriu despre un subiect de care m-am cam lovit în ultima vreme… Nu vreau să supăr pe nimeni și nici să “dau lecții”, cum ar putea fi interpretate cuvintele mele… Simt doar nevoia să îmi exprim părerea și, de ce nu, să o aflu pe a voastră.

Trăim într-o țară care foarte mult timp a fost cât se poate de “încorsetată” și obligată să se supună unor reguli și șabloane indiferent dacă era sau nu de acord cu ele. Nu aveai voie nici măcar să ai o părere, din ce mi se spune.  Ei bine, se pare că pentru foarte mulți dintre noi acele vremuri nu au trecut și din păcate nu știm ce să facem cu ceea ce avem.

Vorbim mereu despre democrație și libertate dar, dacă mă întrebați pe mine, foarte puțini știu ce înseamnă acestea și mai ales, ce să facă cu ele.  Prin natura serviciului, îmi este dat să cunosc și să observ diferite modele și tipuri de familii și în același timp, diferite tipuri și modele de părinți.

Am observat ca un fapt general valabil că este foarte greu pentru un om să-și asume răspunderea pentru ceea ce face sau… nu face. De cele mai multe ori căutam scuze sau, cel mai des, vinovați. La fel, auzim tot timpul părinți spunând “Nu știu de ce face așa ceva… eu l-am învățat numai lucruri bune…” sau… preferata mea “I-AM OFERIT TOT… și uite cum mă răsplătește”… Ei dragii mei, ceea ce se pare că nu știți voi, este că dacă acel TOT înseamnă bani, mașini, țoale de firmă, apartamente sau case… dar în schimb nu aveți 5 min să vedeți dacă e bine, dacă s-a îndragostit sau s-a despărțit de vreo iubire, dacă are sau nu prieteni… acel TOT nu are nici o valoare. Ceea ce nu înțeleg mulți părinți este faptul că un copil este o tabula rasa și tot ceea ce ajunge el intr-o bună zi este influențată de mediul în care trăiește și mai ales, de modelele pe care le are. E foarte ușor să fii nemulțumit de ceea ce a ajuns copilul tău, dar… oare tu ca părinte nu ai chiar nimic de-a face cu asta??? Începeți, vă rog frumos, să vă asumați din răspundere și să înțelegeți că dacă ceva nu este cum ar trebui… este, poate nu în totalitate dar în mare parte, vina voastră. Nu o să pot înțelege niciodata un părinte care spune “dacă nu face una sau alta, nu va mai fi copilul meu” sau “să se descurce singur, eu mi-am făcut datoria”. Ințelegeți, vă rog, că a fi părinte este, cum spun americanii, un  “full-time job” și mai ales că este pe viață. Nu poți spune că tu i-ai oferit tot până la 20 și ceva de ani și de acolo e treaba lui.

Pentru mine, “părinte” este sinonim absolut cu iubire și susținere necondiționată, cu consolare și ajutor, cu prietenie și sinceritate. Asta, cu siguranță mi se trage de la familia pe care am avut-o, pe care o am, și căreia nu voi obosi niciodata să îi mulțumesc pentru că mi-a oferit un mediu sănătos de a crește, niște principii solide de viață, dar mai ales și cel mai important pentru mine, susținerea pe care am primit-o mereu, încrederea în mine care mi-a fost insuflată și mândria pe care au simțit-o și o simt încă față de orice realizare, oricât de neînsemnată, a mea.

Celor care nu au parte de așa ceva, nu pot decât să le spun că îmi pare extrem de rău pentru ei, dar… că asta nu îi face nici mai puțin capabili, nici mai puțin inteligenți și, cu siguranta, nici mai puțin puternici. Găsiți în voi ceea ce nimeni nu crede că aveți… poate nici măcar voi, și fiți siguri că veți putea și… veți reuși.