Tag Archives: copii

Copiii-problema sunt “ai nostri”

Standard

Intalnim la tot pasul copiii cu care parintii si cei din jur “nu mai stiu ce sa se faca”. Cel mai simplu, trebuie sa recunoastem, pentru noi toti este sa ii catalogam drept copii-problema si sa ii evitam pe cat posibil. Nimeni nu isi face de lucru, voit, cu un astfel de copil, pe care il intalnim de multe ori si printre adulti.

Ceea ce putini dintre noi stiu, sau vor sa stie este ca sunt si acesti copii/oameni sunt suflete si ca au aproape intotdeauna motive cat se poate de solide sa fie asa cum sunt. Sunt asa pentru ca ai sai colegi se “jucau” mai tot timpul cu sticla lui de apa, si nu il lasau sa bea din ea, sau pentru ca de cate ori treceau pe langa el, il impingeau “in joaca”; pentru ca ai sai dascali mai in gluma mai in serios, ii spuneau mereu ca “asa un elev nu au avut de cand se stiu si spera sa nu mai aiba niciodata” si pentru ca ai sai parinti ii spun mereu “de ce nu poti sa fii si tu ca X”.

Ceea ce se pare ca nu realizam, sau realizam prea tarziu este ca absolut ceea ce spunem sau facem se strange in celalalt “undeva” si ii produc acestuia sentimente care mai devreme sau mai tarziu… explodeaza.

Atunci cand vom intelege ca inainte sa facem sau sa spunem ceva, nu e suficient sa ne gandim numai la noi si la ceea ce ne place noua, ci sa ne gandim putin si la cei din jur si ca DA… copiii-problema sunt si ei ai nostri… atunci vom incepe sa avem o societate asa cum ne dorim.

Va prezint un film pe care vi-l recomand cu toata caldura si din care noi toti avem ceva de invatat, daca vrem sa pricepem.

Scrisoare către părinți…

Standard

Am tot evitat voit de ceva timp să scriu despre un subiect de care m-am cam lovit în ultima vreme… Nu vreau să supăr pe nimeni și nici să “dau lecții”, cum ar putea fi interpretate cuvintele mele… Simt doar nevoia să îmi exprim părerea și, de ce nu, să o aflu pe a voastră.

Trăim într-o țară care foarte mult timp a fost cât se poate de “încorsetată” și obligată să se supună unor reguli și șabloane indiferent dacă era sau nu de acord cu ele. Nu aveai voie nici măcar să ai o părere, din ce mi se spune.  Ei bine, se pare că pentru foarte mulți dintre noi acele vremuri nu au trecut și din păcate nu știm ce să facem cu ceea ce avem.

Vorbim mereu despre democrație și libertate dar, dacă mă întrebați pe mine, foarte puțini știu ce înseamnă acestea și mai ales, ce să facă cu ele.  Prin natura serviciului, îmi este dat să cunosc și să observ diferite modele și tipuri de familii și în același timp, diferite tipuri și modele de părinți.

Am observat ca un fapt general valabil că este foarte greu pentru un om să-și asume răspunderea pentru ceea ce face sau… nu face. De cele mai multe ori căutam scuze sau, cel mai des, vinovați. La fel, auzim tot timpul părinți spunând “Nu știu de ce face așa ceva… eu l-am învățat numai lucruri bune…” sau… preferata mea “I-AM OFERIT TOT… și uite cum mă răsplătește”… Ei dragii mei, ceea ce se pare că nu știți voi, este că dacă acel TOT înseamnă bani, mașini, țoale de firmă, apartamente sau case… dar în schimb nu aveți 5 min să vedeți dacă e bine, dacă s-a îndragostit sau s-a despărțit de vreo iubire, dacă are sau nu prieteni… acel TOT nu are nici o valoare. Ceea ce nu înțeleg mulți părinți este faptul că un copil este o tabula rasa și tot ceea ce ajunge el intr-o bună zi este influențată de mediul în care trăiește și mai ales, de modelele pe care le are. E foarte ușor să fii nemulțumit de ceea ce a ajuns copilul tău, dar… oare tu ca părinte nu ai chiar nimic de-a face cu asta??? Începeți, vă rog frumos, să vă asumați din răspundere și să înțelegeți că dacă ceva nu este cum ar trebui… este, poate nu în totalitate dar în mare parte, vina voastră. Nu o să pot înțelege niciodata un părinte care spune “dacă nu face una sau alta, nu va mai fi copilul meu” sau “să se descurce singur, eu mi-am făcut datoria”. Ințelegeți, vă rog, că a fi părinte este, cum spun americanii, un  “full-time job” și mai ales că este pe viață. Nu poți spune că tu i-ai oferit tot până la 20 și ceva de ani și de acolo e treaba lui.

Pentru mine, “părinte” este sinonim absolut cu iubire și susținere necondiționată, cu consolare și ajutor, cu prietenie și sinceritate. Asta, cu siguranță mi se trage de la familia pe care am avut-o, pe care o am, și căreia nu voi obosi niciodata să îi mulțumesc pentru că mi-a oferit un mediu sănătos de a crește, niște principii solide de viață, dar mai ales și cel mai important pentru mine, susținerea pe care am primit-o mereu, încrederea în mine care mi-a fost insuflată și mândria pe care au simțit-o și o simt încă față de orice realizare, oricât de neînsemnată, a mea.

Celor care nu au parte de așa ceva, nu pot decât să le spun că îmi pare extrem de rău pentru ei, dar… că asta nu îi face nici mai puțin capabili, nici mai puțin inteligenți și, cu siguranta, nici mai puțin puternici. Găsiți în voi ceea ce nimeni nu crede că aveți… poate nici măcar voi, și fiți siguri că veți putea și… veți reuși.